nimic

nu te-am iubit precum aș fi vrut 

așa, simplu 

știi tu 

cum iubești un munte la apus 

te-am iubit pe sfert

dimineața la 5

când obișnuiai să îți bei cafeaua

și am uitat cât de tare te doare

să fii iubită numai în întuneric

ce litere s-or fi pierdut între noi

și ce cuvinte

câtă poezie

vezi că atârnă o pânză de păianjen

în dreptul ochiului

cu care nu m-ai privit

niciodată

iubito.

Metaforă de toamnă

Sunt prinsă între un trecut care e încă aici și un prezent pe care nu îl înțeleg, care aleargă mereu în viitor. Anii au trecut peste mine și am uitat să scriu. Probabil că la un moment dat am uitat chiar și să fiu eu. Mi-am dorit să devin altceva. Și exact asta am făcut în ziua în care mi-am făcut bagajul și am plecat din camera mea cu pereții mereu albi. Acum sunt într-un alt loc, altcineva, cu alt nume. 

Adevărul e că nu știu ce am devenit. Mă simt ca într-o cursă de atletism care nu se mai termină de ani buni și care încă mai continuă. Mi-e dor să stau liniștită. La 5 dimineața cu o cană de cafea. Să deschid fereastra și lumea toată să-mi devină respirație. Mi-e dor să scriu. Dar nu mai știu să o fac. 

Un vis fără nume ucis de un eu egoist și superficial. Atât mai am. Nimic altceva. Ce să fac cu el? E mort de atâta vreme că mă mir că încă îmi mai stă atârnat de tâmple.

Purgatoriu

îți caut chipul
pe străzi
și în fiecare apus ce se sparge
deasupra mea.
închid ochii
și mâinile tale întotdeauna reci
mi se așază pe piept
ca să te pot respira
în noapte
aiurea.
lumini
pe care nu le cunosc
mi se încâlcesc în păr
și mi se face dor
să te visez.

where our souls meet and make love

camera miroasea a timp ce se respira singur

și a clipe putrezite

undeva între un oftat și o ușă trântită.

visele atârnau de unghiile pe care ni le-am smuls

și cădeau lipindu-se de sângele

unor inimi aruncate pe jos

care continuau să bată

în praful ce ne îmbrățișa.

ai intrat în cameră

cu ploaia pe umeri, pe gene,

pe suflet.

și te iubeam așa, putred și cu inima scoasă.

e fain sa faci dragoste

acolo unde se adună inimile uzate,

căci ele încă bat

și nu te iubeam doar cu o inimă,

ci cu zeci, sute, mii, milioane de inimi

din care sângele țâșnea ca lava

unui vulcan ce erupe

de prea multă sete

de trupuri

și carne

și suflete.

lasă-mă să te îngrop, iubite

lângă mine.

Poem

îngeri mutilați cad peste lume

și se îneacă

în sângele din rana uriașă

pe care ți-o speli în mare.

ești tot o rană,

una mare de tot,

care arde ca un meteorit

înainte să moară

și urlă ca o leoaică flămândă

în inima unei jungle

de moloz și fiare.

ești carne pătată de culorile

ce s-au scurs din apusuri sparte.

dialog cu tine.

ne vom fi iubit cu ploaia

până s-o lăsăm să se zdrobească

între buzele noastre

care nu-și vor fi spus niciodată

numele.

ne vom fi scris trupurile

cu sânge scurs din sărutul nostru

înainte de a ne sinucide.

așteaptă și cazi peste trupul pământului

până ne intră ploaia prin membrane

și ne sfărâmă oasele,

mintea,

inimile stând încleștate între coaste

care vor să cuprindă totul

în brațe.

e-atât de liniște pe umărul tău stâng

încât îmi vine să-mi amân sinuciderea

și să mai rămân

ascultând ploaia cum ți se prelinge

pe tâmple.

aș vrea sa urlu iubire,

dar plămânii mei sunt goi,

mai goi decât o iubire în care n-a plouat

niciodată.

zdrobește-mi coarnele, iubite,

căci ploaia a-nceput să mă usture,

sufletul negru

mi se împrăștie ca cerneala peste lume

și nu vreau ca ei să-l vadă...

să-mi vadă sufletul.

zdrobește-mi coarnele...

doliu.

ne-am sărat venele cu alge

smulse din părul meu

și ne-am băut sufletele

de parcă ar fi fost

ora 5

când ne beam ceaiul

pe jumătatea obrazului tău stâng.

mi-e dor de

mâna mea dreaptă;

nu am mai vazut-o de un an

și cred că a rămas singură

printr-o amintire cu o chitară

încercând să te caute

și să-ți mângâie inima.

în mine a rămas un cimitir

sărat și umed

și în jur salcâmii s-au uscat de-atâta vânt;

la tine pe mormânt

s-a întins o rază să se culce,

dar mâna mea

a rămas să te caute.

The walls.

Am lăsat umbra să devină zid şi eu să devin umbră. Mă uit în oglindă şi cea cu părul roşcat nu sunt eu. Îmi zgârii spatele cu unghiile şi în loc de sânge, mă mânjesc cu noapte.Viermele e undeva în mine. Îl simt încolăcindu-mi-se prin vene. Fierbe. Mai are puţin şi-şi va scoate capul oribil de monstru prin intestinele mele. Sau poate că eu insămi sunt viermele.

Mă devorez. Sunt umbră, zid şi vierme în acelaşi timp. 

Îmi e frică să rămân singură cu mine. Nu ştiu ce aş putea face. M-aş da cu capul de zid până mi-aş toci coarnele, până aş scoate toată ploaia din mine, până aş ajunge să scuip sânge. 

Am vrut să îţi scriu, Ivan, deşi tu nu citeşti niciodată ce îţi scriu. Nici nu ştii că de atâta timp îţi tot scriu. Aş putea să mor şi tu tot n-ai ştii ce s-a ales de mine. Dar nu mai ştiu să scriu. Nu mai recunosc cuvintele. Nu mai sunt eu.

A love that should have lasted years.

am stat ore în şir să privesc marea.
i-am simţit sufletul duhnind a sare şi scoici sparte. a nisip ud călcat de şlapi ieftini. a alge. a lemn umflat de apă. a dimineaţă.
am cunoscut parfumul iubitei mele de la câţiva kilometri buni.
în mine a intrat toată când, desculţă fiind, am alergat să îi sărut nisipurile, să o cuprind în braţe. am auzit-o strigându-mă pe nume. mă aştepta. cine ştie de când.

Blue

M-am visat înconjurată de un cer albastru ale cărui sinapse cu ochii mei

mi-au albăstrit retina.

De câte ori îmi privesc cerul se infuzează în sânge nuanţe.

Mereu nuanţe de albastru.

În visul meu, picioarele iubeau marea, în timp ce ochii

sărutau în delir cerul.

Sevraj albastru.