Sunt prinsă între un trecut care e încă aici și un prezent pe care nu îl înțeleg, care aleargă mereu în viitor. Anii au trecut peste mine și am uitat să scriu. Probabil că la un moment dat am uitat chiar și să fiu eu. Mi-am dorit să devin altceva. Și exact asta am făcut în ziua în care mi-am făcut bagajul și am plecat din camera mea cu pereții mereu albi. Acum sunt într-un alt loc, altcineva, cu alt nume.
Adevărul e că nu știu ce am devenit. Mă simt ca într-o cursă de atletism care nu se mai termină de ani buni și care încă mai continuă. Mi-e dor să stau liniștită. La 5 dimineața cu o cană de cafea. Să deschid fereastra și lumea toată să-mi devină respirație. Mi-e dor să scriu. Dar nu mai știu să o fac.
Un vis fără nume ucis de un eu egoist și superficial. Atât mai am. Nimic altceva. Ce să fac cu el? E mort de atâta vreme că mă mir că încă îmi mai stă atârnat de tâmple.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu