Purgatoriu

îți caut chipul
pe străzi
și în fiecare apus ce se sparge
deasupra mea.
închid ochii
și mâinile tale întotdeauna reci
mi se așază pe piept
ca să te pot respira
în noapte
aiurea.
lumini
pe care nu le cunosc
mi se încâlcesc în păr
și mi se face dor
să te visez.

Poem

îngeri mutilați cad peste lume

și se îneacă

în sângele din rana uriașă

pe care ți-o speli în mare.

ești tot o rană,

una mare de tot,

care arde ca un meteorit

înainte să moară

și urlă ca o leoaică flămândă

în inima unei jungle

de moloz și fiare.

ești carne pătată de culorile

ce s-au scurs din apusuri sparte.

dialog cu tine.

ne vom fi iubit cu ploaia

până s-o lăsăm să se zdrobească

între buzele noastre

care nu-și vor fi spus niciodată

numele.

ne vom fi scris trupurile

cu sânge scurs din sărutul nostru

înainte de a ne sinucide.

așteaptă și cazi peste trupul pământului

până ne intră ploaia prin membrane

și ne sfărâmă oasele,

mintea,

inimile stând încleștate între coaste

care vor să cuprindă totul

în brațe.

e-atât de liniște pe umărul tău stâng

încât îmi vine să-mi amân sinuciderea

și să mai rămân

ascultând ploaia cum ți se prelinge

pe tâmple.

aș vrea sa urlu iubire,

dar plămânii mei sunt goi,

mai goi decât o iubire în care n-a plouat

niciodată.

zdrobește-mi coarnele, iubite,

căci ploaia a-nceput să mă usture,

sufletul negru

mi se împrăștie ca cerneala peste lume

și nu vreau ca ei să-l vadă...

să-mi vadă sufletul.

zdrobește-mi coarnele...

doliu.

ne-am sărat venele cu alge

smulse din părul meu

și ne-am băut sufletele

de parcă ar fi fost

ora 5

când ne beam ceaiul

pe jumătatea obrazului tău stâng.

mi-e dor de

mâna mea dreaptă;

nu am mai vazut-o de un an

și cred că a rămas singură

printr-o amintire cu o chitară

încercând să te caute

și să-ți mângâie inima.

în mine a rămas un cimitir

sărat și umed

și în jur salcâmii s-au uscat de-atâta vânt;

la tine pe mormânt

s-a întins o rază să se culce,

dar mâna mea

a rămas să te caute.

Azi sunt ochiul tău. Ochiul stâng.

Şi mi-e rece când mă îndrepţi spre cer

sau spre mare.

Mi-e rece în tine, poate de la venele tale

ce s-au făcut zid sau poate asflat

şi ţi le calc şi le zdrobesc.

Mi-e frică să fiu ochiul tău

ca nu cumva să orbeşti.

A rămâne singur.

Jumătatea mea dreaptă e universul
pictat pe peretele tău
pentru că sunt doar o umbră
pe care tu ai inventat-o
din cărţi
sau poate poze vechi,
ca să-ţi umpli apusurile
cu prezenţa mea.

Dar timpul mă calcă,
trece prin mine
în timp ce-mi beau cafeaua
şi nici nu se uită
cum îmi smulge părul.

Să nu-i crezi că nu doare
când ucizi o umbră.