Purgatoriu

îți caut chipul
pe străzi
și în fiecare apus ce se sparge
deasupra mea.
închid ochii
și mâinile tale întotdeauna reci
mi se așază pe piept
ca să te pot respira
în noapte
aiurea.
lumini
pe care nu le cunosc
mi se încâlcesc în păr
și mi se face dor
să te visez.

where our souls meet and make love

camera miroasea a timp ce se respira singur

și a clipe putrezite

undeva între un oftat și o ușă trântită.

visele atârnau de unghiile pe care ni le-am smuls

și cădeau lipindu-se de sângele

unor inimi aruncate pe jos

care continuau să bată

în praful ce ne îmbrățișa.

ai intrat în cameră

cu ploaia pe umeri, pe gene,

pe suflet.

și te iubeam așa, putred și cu inima scoasă.

e fain sa faci dragoste

acolo unde se adună inimile uzate,

căci ele încă bat

și nu te iubeam doar cu o inimă,

ci cu zeci, sute, mii, milioane de inimi

din care sângele țâșnea ca lava

unui vulcan ce erupe

de prea multă sete

de trupuri

și carne

și suflete.

lasă-mă să te îngrop, iubite

lângă mine.

Poem

îngeri mutilați cad peste lume

și se îneacă

în sângele din rana uriașă

pe care ți-o speli în mare.

ești tot o rană,

una mare de tot,

care arde ca un meteorit

înainte să moară

și urlă ca o leoaică flămândă

în inima unei jungle

de moloz și fiare.

ești carne pătată de culorile

ce s-au scurs din apusuri sparte.

dialog cu tine.

ne vom fi iubit cu ploaia

până s-o lăsăm să se zdrobească

între buzele noastre

care nu-și vor fi spus niciodată

numele.

ne vom fi scris trupurile

cu sânge scurs din sărutul nostru

înainte de a ne sinucide.

așteaptă și cazi peste trupul pământului

până ne intră ploaia prin membrane

și ne sfărâmă oasele,

mintea,

inimile stând încleștate între coaste

care vor să cuprindă totul

în brațe.

e-atât de liniște pe umărul tău stâng

încât îmi vine să-mi amân sinuciderea

și să mai rămân

ascultând ploaia cum ți se prelinge

pe tâmple.

aș vrea sa urlu iubire,

dar plămânii mei sunt goi,

mai goi decât o iubire în care n-a plouat

niciodată.

zdrobește-mi coarnele, iubite,

căci ploaia a-nceput să mă usture,

sufletul negru

mi se împrăștie ca cerneala peste lume

și nu vreau ca ei să-l vadă...

să-mi vadă sufletul.

zdrobește-mi coarnele...

doliu.

ne-am sărat venele cu alge

smulse din părul meu

și ne-am băut sufletele

de parcă ar fi fost

ora 5

când ne beam ceaiul

pe jumătatea obrazului tău stâng.

mi-e dor de

mâna mea dreaptă;

nu am mai vazut-o de un an

și cred că a rămas singură

printr-o amintire cu o chitară

încercând să te caute

și să-ți mângâie inima.

în mine a rămas un cimitir

sărat și umed

și în jur salcâmii s-au uscat de-atâta vânt;

la tine pe mormânt

s-a întins o rază să se culce,

dar mâna mea

a rămas să te caute.