The walls.

Am lăsat umbra să devină zid şi eu să devin umbră. Mă uit în oglindă şi cea cu părul roşcat nu sunt eu. Îmi zgârii spatele cu unghiile şi în loc de sânge, mă mânjesc cu noapte.Viermele e undeva în mine. Îl simt încolăcindu-mi-se prin vene. Fierbe. Mai are puţin şi-şi va scoate capul oribil de monstru prin intestinele mele. Sau poate că eu insămi sunt viermele.

Mă devorez. Sunt umbră, zid şi vierme în acelaşi timp. 

Îmi e frică să rămân singură cu mine. Nu ştiu ce aş putea face. M-aş da cu capul de zid până mi-aş toci coarnele, până aş scoate toată ploaia din mine, până aş ajunge să scuip sânge. 

Am vrut să îţi scriu, Ivan, deşi tu nu citeşti niciodată ce îţi scriu. Nici nu ştii că de atâta timp îţi tot scriu. Aş putea să mor şi tu tot n-ai ştii ce s-a ales de mine. Dar nu mai ştiu să scriu. Nu mai recunosc cuvintele. Nu mai sunt eu.

A love that should have lasted years.

am stat ore în şir să privesc marea.
i-am simţit sufletul duhnind a sare şi scoici sparte. a nisip ud călcat de şlapi ieftini. a alge. a lemn umflat de apă. a dimineaţă.
am cunoscut parfumul iubitei mele de la câţiva kilometri buni.
în mine a intrat toată când, desculţă fiind, am alergat să îi sărut nisipurile, să o cuprind în braţe. am auzit-o strigându-mă pe nume. mă aştepta. cine ştie de când.

Blue

M-am visat înconjurată de un cer albastru ale cărui sinapse cu ochii mei

mi-au albăstrit retina.

De câte ori îmi privesc cerul se infuzează în sânge nuanţe.

Mereu nuanţe de albastru.

În visul meu, picioarele iubeau marea, în timp ce ochii

sărutau în delir cerul.

Sevraj albastru.

Fata în blugi şi cu ochii verzi.

M-am îndrăgostit de ea fără să o cunosc. Fără să-i fi pronunţat vreodată numele.

Nu o cunosc nici azi. Nimic nu-mi oferă certitudinea că ea, a doua ea de care m-am îndrăgostit în viaţa mea, se va mai trânti de umărul meu într-o staţie aglomerată, la marginea unei după-amiezi de martie.

Trăiesc doar cu iluzia că, revăzând marea, îi voi vedea şi ochii. Dar mint. Ochii ei nu ascundeau marea. Era un întreg ocean în privirea ei.

Aş fi făcut dragoste cu ea acolo, în mijlocul străzii. Cât timp m-a privit, m-am imaginat sărutându-i pielea gâtului sărată. I-aş fi răvăşit părul de alge. I-aş fi adulmecat parfumul ca pe ceva ce nu am mai simţit vreodată. Miros de scoici. De dimineaţă. Apoi aş fi privit-o în ochi. Adânc. În delir. I-aş fi strivit buzele de parcă ar fi fost plaje pe care aşteptam de mult timp să le sărut, să le simt în mine.

Dar nu am făcut nimic din toate astea.

Fata în blugi şi cu ochii verzi duhnind a mare pleca.

Încă îi simt părul moale încolăcindu-se pe mâna mea.

Mă trezesc câteodată cu gustul sărat al buzelor ei în gura mea deşi nu am sărutat-o niciodată.

E atât de departe de mine acum încât mă întreb dacă a fost vreodată reală sau dacă eu am creat-o în din dorinţa de a ucide singurătatea.

Azi sunt ochiul tău. Ochiul stâng.

Şi mi-e rece când mă îndrepţi spre cer

sau spre mare.

Mi-e rece în tine, poate de la venele tale

ce s-au făcut zid sau poate asflat

şi ţi le calc şi le zdrobesc.

Mi-e frică să fiu ochiul tău

ca nu cumva să orbeşti.