Poem

îngeri mutilați cad peste lume

și se îneacă

în sângele din rana uriașă

pe care ți-o speli în mare.

ești tot o rană,

una mare de tot,

care arde ca un meteorit

înainte să moară

și urlă ca o leoaică flămândă

în inima unei jungle

de moloz și fiare.

ești carne pătată de culorile

ce s-au scurs din apusuri sparte.

dialog cu tine.

ne vom fi iubit cu ploaia

până s-o lăsăm să se zdrobească

între buzele noastre

care nu-și vor fi spus niciodată

numele.

ne vom fi scris trupurile

cu sânge scurs din sărutul nostru

înainte de a ne sinucide.

așteaptă și cazi peste trupul pământului

până ne intră ploaia prin membrane

și ne sfărâmă oasele,

mintea,

inimile stând încleștate între coaste

care vor să cuprindă totul

în brațe.

e-atât de liniște pe umărul tău stâng

încât îmi vine să-mi amân sinuciderea

și să mai rămân

ascultând ploaia cum ți se prelinge

pe tâmple.

aș vrea sa urlu iubire,

dar plămânii mei sunt goi,

mai goi decât o iubire în care n-a plouat

niciodată.

zdrobește-mi coarnele, iubite,

căci ploaia a-nceput să mă usture,

sufletul negru

mi se împrăștie ca cerneala peste lume

și nu vreau ca ei să-l vadă...

să-mi vadă sufletul.

zdrobește-mi coarnele...