M-am îndrăgostit de ea fără să o cunosc. Fără să-i fi pronunţat vreodată numele.
Nu o cunosc nici azi. Nimic nu-mi oferă certitudinea că ea, a doua ea de care m-am îndrăgostit în viaţa mea, se va mai trânti de umărul meu într-o staţie aglomerată, la marginea unei după-amiezi de martie.
Trăiesc doar cu iluzia că, revăzând marea, îi voi vedea şi ochii. Dar mint. Ochii ei nu ascundeau marea. Era un întreg ocean în privirea ei.
Aş fi făcut dragoste cu ea acolo, în mijlocul străzii. Cât timp m-a privit, m-am imaginat sărutându-i pielea gâtului sărată. I-aş fi răvăşit părul de alge. I-aş fi adulmecat parfumul ca pe ceva ce nu am mai simţit vreodată. Miros de scoici. De dimineaţă. Apoi aş fi privit-o în ochi. Adânc. În delir. I-aş fi strivit buzele de parcă ar fi fost plaje pe care aşteptam de mult timp să le sărut, să le simt în mine.
Dar nu am făcut nimic din toate astea.
Fata în blugi şi cu ochii verzi duhnind a mare pleca.
Încă îi simt părul moale încolăcindu-se pe mâna mea.
Mă trezesc câteodată cu gustul sărat al buzelor ei în gura mea deşi nu am sărutat-o niciodată.
E atât de departe de mine acum încât mă întreb dacă a fost vreodată reală sau dacă eu am creat-o în din dorinţa de a ucide singurătatea.
